SiNe

(baladă populară modernă)

Mă-ngrășasem vreo trei kile
Când te-am cunoscut, Vasile.
Tu aveai și mușchi, și barbă
Am aflat că plimbi și-o roabă.

De vorbit, vorbeai cu mine,
Dar pe-ascuns, printre bovine.
Să nu vadă vreo alteță
Că vorbești cu-o joasă speță.

Mă făceai să râd la vie,
Că nu ne-afișam în glie.
Și mie-mi plăcea de fel,
C-aveam gândul mititel.

Dar când mă uuitam la tine,
Când erai prin ciobănime,
Mă umpleam la suflet toată
C-aveai mușchi și barbă, tată.

Prin sat când ne întâlneam
Parcă dam de-un bolovan.
Eu m-opream, stăteam în loc,
Tu luai fetele la joc.

Și nu mă prea luai în seamă,
‘mi dădeai vorbe de pomană.
Eu atunci mă necăjeam,
Fuga la vie dădeam

Pe-alea trei kile plângeam
Și din struguri mai mâncam.
Și mă perpeleam cu zile
Mușchii, barba ta, Vasile…

Fetele tot întrebau
De ce pe la vie dau.
Dar eu stam și mă-mbătam
De zilele-n care râdeam.

Eram tristă tare, frate
Nu credeam că nu se poate
Să iubești o fată-n toate
De la trei kile spurcate.

Dar tu erai mândru tare,
Stai cu oile în soare.
Una și-una te-admirau,
Lâna tot își netezeau.

Aveam supărare mare
Că nu vezi, nu știi cât doare
Să fii ca în colivie
Și să-ți plângi amaru-n vie.

Toată lumea se-ntreba
De-am făcut vreo dandana.
Iar eu tot ce-aveam în mine,
Mușchii, barba ta, Vasile.

N-aveam chef de tricotat,
De brodat, făcut aluat.
Sufletul mi-am frământat
Zâmbetul mi s-a-nnoptat.

Și-a fost noapte multe zile
Până m-am văzut mai bine
Eram fată faină tare
Și la umbră, și la soare.

[…]

Ploua, să fie potop
M-ai văzut, m-ai luat la joc
Gata, gata să săruți,
Să rămână ăia muți.

Gata să mă duci în glie,
Io nu mai voiam nici la vie.
Să mă duc așa cu tine
Și să uit iarăși de mine?

Nu, Vasile, nu-i frumos
Doar când omu-i arătos
Să fii mare barosan
Și în rest să fii cioban.

Dară m-am făcut eu bine
Și-am și râs pe la vecine
De cât am putut fi oarbă
Pentru niște mușchi și-o barbă.

Iarăși cânt și mă simt bine
Că se uită toți la mine.
Ei se uitau și-nainte,
Da’ io, cu Vasile-n minte.

Toți acum mă iau la joc
Și mă prind de la mijloc.
Tu te-ncrunți și spinteci iarba,
Te-ncordezi și-ți mângâi barba.

La ușă s-au auzit bătăi puternice de inimă
M-am trezit cu ea deschisă
fără să știu dac-a atins-o cineva măcar
Să-mi mai dau seama era în zadar.

A apărut o strașnică suflare de amar
Pe care m-am trezit că o respir
fără să știu dacă era aievea măcar
Să-mi mai dau seama era în zadar.

Sufletu-mi ardea incoerent ca o lumânare
uitată aprinsă aproape de-un stejar
Nici nu știam exact ce simt măcar
Să-mi mai dau seama era în zadar.

Am respirat suflarea niște ceasuri
deduse doar din praful ce se mijea-n oglindă rar
Nu mai știam nimic despre realitate, despre timp măcar
Să-mi mai dau seama era în zadar.

Am plecat după bătăile de inimă
gonind sub ceru-albastru gri în luna lui brumar
Nici nu ghiceam că se făcuse dimineață-n viața mea măcar
Dar mi-am dat seama. N-a fost în zadar.

Când n-a mai putut să alerge
s-a oprit brusc
și a privit timpul direct în ochi.
Nu i-a mai fost teamă.
Fiind față în față
nu mai avea cum să-i scape.
Știau că vânătoarea asta reciprocă
s-ar fi terminat urât.
S-au întâlnit pe la jumătatea vieții
Și s-au privit lung, ferm, fără frică.
Nu se știe cât. Doar timpul era oprit.
Întâlnirea asta nu putea să însemne
decât un sfârșit sau un început.
Primul pas părea să decidă,
Că nu vorbeau aceeași limbă.
Fără să se scape din ochi
au îndrăznit să se apropie.
Fiecare cu dreptul.
Apoi s-au oprit.
Nu se clintea niciun fir de păr
Doar pupilele li se dilatau
Doar simțurile se ascuțeau
Nările se înfierbântau
În rest totul era încremenit.
Plutea o aromă de resentiment
Privirea le era tăioasă
Pasul cu stângul tremura
Pumnii încordați atârnau
de-o dorință de pace și răzbunare.
Se mai puteau număra doar respirațiile sacadate
Și firele albe care nu conteneau să se înmulțească
Încă un pas până la atingere
Și în fața celor doi coloși se derulau veacuri
De la facerea lumii până la desfacerea ei
Neamurile antichității și uniforma globalizării
Colibele cu miros de lemn și vilele cu miros de lux
Cărțile dispărute și audiobook-urile nelansate
Caii liberi pe câmp și leii în lanțuri din ogrăzi.
Privirea li s-a îmblânzit
Când părul a ajuns cu totul alb.
Nu mai erau pași între ei.
Și-au frânt câte un os ca să întindă câte-o mână
Dar nu s-au atins
Timpul a clipit primul
Și omul a zâmbit
Au ajuns la amnistie
Sau să-i fi spus prietenie?
Parcă a curs și-o lacrimă.

În camera mea răsare soarele
Se aud ciori și broaște, păuni și măturători
În camera mea bate toaca
Și inima de cele mai multe ori.

În camera ta apune soarele
Se aud vecini și porumbei, pescăruși și avioane
În camera ta se cântă la pian
Și la inimă fără sunete orfane.

În camera mea se întind rufe la uscat
Se aruncă și se adună haine
Se piaptănă părul curat
Se reciclează spaime.

În camera ta se schimbă așternutul din când în când
Se aprobă și se anulează legi nescrise
Se trăiește viața din gând
Se reciclează vise.

În camera mea e frig
Uneori poți să simți cum bate vântul
Lumina e rece, pereții sunt moi
În camera mea te salvează lăuntrul.

În camera ta e cald
Uneori poți să simți cum arde sufletul
Lumina te-mbie, pereții se zbat
În camera ta se poate plăsmui Totul.

Între camera mea și camera ta
Pare că e, dar nu e realitatea
Între camera mea și camera ta
E doar nedreptatea.

Dar dacă ne trezim?
Oare ne ferim?
Oare ne simțim?

Dar dacă ne întâlnim?
Oare ne mințim?
Oare ne amețim?

Dar dacă nu murim?
Oare ne ocolim?
Oare ne zâmbim?

Dar dacă murim?
Oare ne întâlnim?
Oare ne iubim?

Stătea suspendată
între toată lumea și însingurare
nu era resemnată

Stătea aplecată
peste toate întrebările și răspuns
deloc înverșunată

Stătea nemișcată
sub toate fricile și curaj
puțin îngrijorată

Stătea frământată
printre toate emoțiile și rațiune
aproape disperată

Stătea încurcată
între tot ce era în ea și ea
aștepta să fie salvată

Liniștea s-a mutat în parc
de câteva zile
Stau cu mine și nu-mi aud
nici bătăile inimii
Niște fire de praf dansează
într-un loc luminos
dar numai ele știu pe ce muzică
Aș vrea să spun ceva
dar gura nu m-ascultă
și mintea cutreieră alte lumi
Noroc că pot să trag pătura
să acopăr fiorul rece de pe șira spinării
E un pustiu ce a pus stăpânire
pe casa asta
Și încerc să mă ascund de el
că parcă m-am obișnuit singură
Și oricum nu aș vrea să locuiesc
cu un pustiu
Și nu înțeleg când a intrat
Așa, fără s-anunțe
Fără să sune
Fără să spună nimic
De altfel și el pare să mă evite
Îi place lui să fie gol și mut
Și să se-așeze peste tot prin casă
Mănâncă liniștit la masă
Stă tolănit pe canapea
Îmi fură cărțile din bibliotecă
Încurcă partiturile pe pian
Tocește mine și fragmente de parchet
Se suie pe pereți și croșetează
ațe de păianjen
Joacă Darts cu gândurile
Mai deschide câte o fereastră
Dar niciodată nu spală vasele
Eu stau în pat cu pătura pe spate
Și sper mereu să nu mă vadă
Totuși, când a venit?
Și cât va sta?
Suflete, zi ceva, să știu că n-am surzit.

Nu atingea dimineața ziua
Nu atingea aerul ploaia
Nu atingea lumina pământul
Nu se atingeau nici măcar cer cu crepuscul.

Se ascundea copacul de floare
Se ascundea marea de zare
Se ascundea timpul de veac
Se ascundea chiar dracul de drac.

Singur se ciripea ciripitul
Singur se adulmeca mirosul
Singure se picurau clipele
Singure se visau până și visele.

Primăvara se tot zdrobea
Primăvara venea, dispărea
Primăvara încă nu se descătușa
Primăvară va fi abia când ne vom îmbrățișa.

Ea era un om plăpând
Îmbrăcat în armură grea
Abia se mai vedea cine era.

Aduna tot felul de suflete
Și inima-i era tot mai grea
Sub armură abia-i mai încăpea.

Veneau tot mai mulți să se înghesuie
În mintea ei tot mai grea
Pentru atâtea vieți sufletul abia-i mai ajungea.

Lumea întreagă se simțea în siguranță cu ea
Seva de iubire încercată era tot mai grea
Armura, ca o coajă de ou, se tot crăpa.

Hiene, licurici, străbuni și viitor
Stăteau în așteptare grea
S-atingă acest preaplin ce renăștea.

Pereții după care se pitea acum se spulberau
Într-o apocaliptică amintire grea
Prezentul se enerva, se minuna de ce pierdea.

Ea devenea un zbor plăpând
Îmbrăcat în lumină grea
Abia te mai puteai uita la ea, că strălucea.

m-ai dezbrăcat de îndoială
după ce îmi asortasem cea mai puternică eșarfă
la gâtul slab de înger

mi-ai schimbat macazul gândului
după ce mi-am tipărit cu roșu harta vieții
în voința nestatornică

mi-ai legănat ființa în muzică
după ce învățasem să dansez
pe lupta înfundată dintre major și minor

mi-ai făcut sufletul zmeu
după ce i-am legat bine rădăcinile de vânt
la prima întâlnire cu intuiția