Cumpănă

Când n-a mai putut să alerge
s-a oprit brusc
și a privit timpul direct în ochi.
Nu i-a mai fost teamă.
Fiind față în față
nu mai avea cum să-i scape.
Știau că vânătoarea asta reciprocă
s-ar fi terminat urât.
S-au întâlnit pe la jumătatea vieții
Și s-au privit lung, ferm, fără frică.
Nu se știe cât. Doar timpul era oprit.
Întâlnirea asta nu putea să însemne
decât un sfârșit sau un început.
Primul pas părea să decidă,
Că nu vorbeau aceeași limbă.
Fără să se scape din ochi
au îndrăznit să se apropie.
Fiecare cu dreptul.
Apoi s-au oprit.
Nu se clintea niciun fir de păr
Doar pupilele li se dilatau
Doar simțurile se ascuțeau
Nările se înfierbântau
În rest totul era încremenit.
Plutea o aromă de resentiment
Privirea le era tăioasă
Pasul cu stângul tremura
Pumnii încordați atârnau
de-o dorință de pace și răzbunare.
Se mai puteau număra doar respirațiile sacadate
Și firele albe care nu conteneau să se înmulțească
Încă un pas până la atingere
Și în fața celor doi coloși se derulau veacuri
De la facerea lumii până la desfacerea ei
Neamurile antichității și uniforma globalizării
Colibele cu miros de lemn și vilele cu miros de lux
Cărțile dispărute și audiobook-urile nelansate
Caii liberi pe câmp și leii în lanțuri din ogrăzi.
Privirea li s-a îmblânzit
Când părul a ajuns cu totul alb.
Nu mai erau pași între ei.
Și-au frânt câte un os ca să întindă câte-o mână
Dar nu s-au atins
Timpul a clipit primul
Și omul a zâmbit
Au ajuns la amnistie
Sau să-i fi spus prietenie?
Parcă a curs și-o lacrimă.