Ea era un om plăpând
Îmbrăcat în armură grea
Abia se mai vedea cine era.
Aduna tot felul de suflete
Și inima-i era tot mai grea
Sub armură abia-i mai încăpea.
Veneau tot mai mulți să se înghesuie
În mintea ei tot mai grea
Pentru atâtea vieți sufletul abia-i mai ajungea.
Lumea întreagă se simțea în siguranță cu ea
Seva de iubire încercată era tot mai grea
Armura, ca o coajă de ou, se tot crăpa.
Hiene, licurici, străbuni și viitor
Stăteau în așteptare grea
S-atingă acest preaplin ce renăștea.
Pereții după care se pitea acum se spulberau
Într-o apocaliptică amintire grea
Prezentul se enerva, se minuna de ce pierdea.
Ea devenea un zbor plăpând
Îmbrăcat în lumină grea
Abia te mai puteai uita la ea, că strălucea.